Francisc de Assisi: O sămânță de viață veșnică

La 800 de ani de la moartea Sfântului Francisc, Familia Franciscană prezintă moștenirea spirituală a sfântului din Assisi: mila față de săraci, credința în Biserică și Euharistie, fraternitatea fără putere și vestirea păcii.

Moștenirea spirituală a unui bărbat creștin

1226 – 2026

Opt sute de ani de la moartea Sf. Francisc

Acum opt sute de ani, Francisc de Assisi a părăsit această lume. Dar sămânța pe care a plantat-o continuă să înflorească.

Sfântul Pavel, în Scrisoarea sa către Galateni, scrie câteva cuvinte care par misterioase: „Cine seamănă în Duh, va secera din Duh viața veșnică” (Gal 6,8). Aceste cuvinte s-au împlinit în Francisc. După ce l-a primit în sine pe Duhul lui Isus, până la punctul de a purta semnele Răstignitului în trupul său, el însuși a devenit o sămânță a Evangheliei plină de roadele vieții veșnice.

Aceasta este prețioasa moștenire pe care ne-a lăsat-o. O moștenire care încă vorbește inimilor și minților generației noastre de astăzi, ajutându-ne să credem în Evanghelie, să avem „Duhul Domnului și lucrarea Lui sfântă” (cf. Regula nebulată 10,8) și să devenim semne de pace.

Prin această scrisoare, dorim să-i mulțumim Domnului pentru sămânța Evangheliei pe care a sădit-o în Biserică acum 800 de ani, o sămânță care rămâne vie și roditoare și astăzi. Împreună, dorim să reamintim câteva aspecte fundamentale ale acestei istorii creștine. Aceste aspecte rămân o moștenire pentru toți cei care, urmând pașii lui Francisc, doresc să calce pe urmele Domnului Isus.

Ne vom ghida după Testament, scris de sfânt cu puțin timp înainte de moartea sa. În el, Francisc a amintit momentele cheie ale experienței sale: evenimentele inițiale, întâlnirea cu Biserica și roadele născute împreună cu frații săi. Numai pornind de la acel trecut, a spus el, este posibil să înțelegem prezentul și să construim viitorul.

Astfel, și pentru noi, acea narațiune constituie o moștenire prețioasă pentru înțelegerea „intențiilor lui Francisc”. Astfel, astăzi putem re-alege chemarea noastră evanghelică, conform planului de viață creștină trăit de Sfânt.

1. Întâlnirea care schimbă totul

O sămânță plină de milă și credință

„Domnul mi-a dat mie, fratelui Francisc, a începe să fac pocăință” (Testament 1)

Așa începe Testamentul. Francisc relatează o profundă convertire: Domnul i-a acordat o schimbare radicală în modul său de a vedea și de a trăi viața. Nu mai este vorba de acea logică a cavalerului care trebuie să exceleze mai presus de toate, urcând spre putere. Ci cea a fratelui care împărtășește soarta celui mai mic, coborând printre cei mai mici, dintre care face parte, pentru că și el este lepros.

A fost o experiență care i-a transformat gusturile inimii și logica minții. L-a eliberat de amărăciunea unei existențe dominate de rivalitate. L-a condus spre dulceața unei vieți dăruite în bucuria împărtășirii.

Ochii leproșilor

Această răsturnare de situație s-a produs grație unei duble întâlniri. În primul rând, cu chipul leproșilor. Francisc a părăsit confortul de la Assisi și s-a dus printre ei.

Testamentul amintește acest lucru cu cuvinte simple și profunde: Domnul „l-a condus printre acei oameni nenorociți și le-a arătat milă” (Testament 2).

Iată cuvântul cheie: milă. Viața lui Francisc s-a schimbat nu pentru că a ales sărăcia, ci pentru că a arătat milă. Desigur, sărăcia era calea spre atingerea ei. Dacă nu s-ar fi apropiat, împărtășind soarta săracilor, nu ar fi putut să-și dedice inima mizeriei lor.

În alegerea sărăciei se află toate celelalte virtuți dragi lui Francisc: umilința, răbdarea, simplitatea, minoritatea. Fără ele, nu ar exista milă.

Din acest motiv, nu ar trebui niciodată separate cele două cuvinte. O sărăcie fără milă devine un idol. Mila fără sărăcie se reduce la ideologie.

Ochii Răstignitului

Convertirea s-a desăvârșit atunci când Francisc l-a întâlnit pe Cristos cel răstignit de la biserica Sf. Damian. În fața lui, din inima sa izvora rugăciunea pe care, împreună cu Pater Noster, o folosea constant cu frații săi și pe care a vrut mai târziu să o relateze din nou în Testamentul său:

„Te adorăm, Doamne Isuse Cristoase, aici și în toate bisericile Tale din întreaga lume, și Te binecuvântăm pentru că prin Sfânta Ta Cruce ai răscumpărat lumea” (Testament 5).

Pe chipul glorios al lui Cristos răstignit, Francisc a văzut ochii deschiși ai Fiului, îndreptați spre Tatăl. Acei ochi erau semnul sigur al iubirii lui Dumnezeu pentru fiecare om rănit care avea nevoie de mântuire.

Acesta a fost „cuvântul crucii” (1Cor 1,18) pe care l-a auzit la Sf. Damiano: Dumnezeu s-a făcut sărac, venind printre noi, ca să ne arate milă. În acea biserică și în toate celelalte unde l-a contemplat pe Cristos glorios, a repetat acea rugăciune ca o sinteză a experienței sale de credință în acel chip, în care de fiecare dată a recunoscut și, prin urmare, a adorat și a binecuvântat, a lăudat și a mulțumit iubirii care este Dumnezeu.

S-a născut un om nou

Ochii leproșilor și cei ai Răstignitului i-au oferit lui Francisc o sămânță de viață veșnică. Din acel moment, a început să trăiască lăudându-l pe Dumnezeu Tatăl revelat în Cristos, în smerenie față de sine însuși, simțindu-se un fiu iubit și în milostivire față de toți oamenii, primiți ca frați binecuvântați. S-a născut un om nou, în care Evanghelia a prins rădăcini, dobândind astfel o înțelepciune adevărată și nouă despre sine, despre umanitate și despre Dumnezeu.

Aceasta este prima moștenire pe care ne-o lasă Francisc: săracii și Cristos cel răstignit ca puncte de referință constitutive și fundamentale pentru viziunea noastră creștină asupra vieții. A uita acest lucru și a trăi diferit înseamnă a lăsa vocația noastră de franciscani și franciscane, adevărata noastră pocăință, convertirea noastră, să se evapore.

2. Biserica, un pământ sărac, dar roditor

Unde să plantezi sămânța

După convertirea sa, Francisc s-a confruntat cu o întrebare crucială: unde ar trebui să planteze sămânța pe care Dumnezeu o sădise în el? Ce sol era cel mai potrivit pentru ca aceasta să crească și să dea rod?

Situația eclezială din acea vreme nu era ușoară. Clerul era adesea sărac moral și spiritual. Multe mișcări laice, puternice în angajamentul lor evanghelic, au judecat, condamnat și abandonat Biserica.

Pentru Francisc, însă, Biserica a rămas solul acelei parabole în care Semănătorul (cf. Mt 13,3-9) își seamănă încontinuu sămânța. Chiar și prin pietrele, spinii și asprimea acelui sol, acel câmp a rămas locul unde sămânța evanghelică putea germina.

Biserica de la Sf. Damiano: învățând să iubim Biserica

Francisc a petrecut aproximativ un an în San Damiano după ce a părăsit casa tatălui său și după ce a rupt logica comercială și competitivă a acestuia. Aceasta a fost perioada în care Francisc a fost educat pentru viața eclezială, învățând să o iubească cu umilință și fidelitate, fără a cădea în mândria spirituală a celor perfecți.

El a trăit împreună cu sărmanul preot Pietro care slujea acolo. Cu el a creat o prietenie (cf. Legenda celor trei tovarăși 21).

În acea perioadă „Domnul i-a dat o mare credință în preoți” (Testament 6), adică în Biserică. O experiență atât de profundă încât este meritată pentru totdeauna: „Dacă întâlnesc preoți săraci, vreau să mă tem de ei, să-i iubesc și să-i cinstesc ca domnii mei” (Testament 9).

Cu acel biet preot petrecuse o perioadă crucială pentru identitatea sa evanghelică. Fusese educat în credința Bisericii, recunoscută ca loc sacramental al revelației iubirii lui Dumnezeu.

Biserica, cu toți spinii ei, rămâne locul unde sămânța evanghelică poate germina.

Euharistia: inima tainei

Euharistia a fost dovada sigură a acestui mister. În ea „în fiecare zi” (Testament 10) Cel Preaînalt și Atotputernic s-a lăsat purtat de mâinile sărace și poate impure ale preoților.

Francisc amintește de acest lucru cu uimire: „Despre Fiul Preaînalt al lui Dumnezeu nu văd nimic altceva trupesc în lumea aceasta decât Preasfântul Său Trup și Sânge” (Testament 10).

În marea devoțiune față de Euharistie s-au împletit două momente fundamentale: iubirea pentru acel pământ sărac care este Biserica, în care „Dumnezeu coboară în fiecare zi în mâinile preotului” (Admonițiune 1,16) supunându-se cu umilință Lui; și contemplarea misterului unui Dumnezeu care este „smerenie” (Admonițiune 1,16), care ni se dăruiește în puținătatea pâinii.

În pâinea săracă și umilă a Euharistiei, Francisc ținea în mâini nu doar amintirea valorii Bisericii, ci și sacramentul în care să contempleze în fiecare zi logica lui Isus: umilința și sărăcia ca singure căi pentru a deveni dar al milostivirii.

Biserica și Euharistia constituie a doua moștenire pe care ne-o lasă Francisc: pământul în care să plantăm sămânța noastră evanghelică pentru a o face cu adevărat creștină și logica cu care ne hrănim în fiecare zi pentru a aduce roadele vieții veșnice.

3. Frați ca să aducem pacea în lume

Darul fraților

La Sf. Damiano, Francisc își găsise locul în viață. Nu căuta nimic altceva. Dar Dumnezeu l-a surprins din nou, oferindu-i un dar neașteptat: pe frații săi.

Cu ei putea „trăi după chipul sfintei Evanghelii” (Testament 14) și putea „merge prin lume vestind pacea” (Legenda celor trei tovarăși 26). Sămânța evanghelică putea aduce cele mai îmbelșugate roade.

O frăție fără dorința de putere

Francisc își amintește: „După ce Domnul mi-a dat frați, nimeni nu mi-a arătat ce trebuia să fac, dar Însuși Cel Preaînalt mi-a descoperit că trebuia să trăiesc după chipul Sfintei Evanghelii” (Testament 14).

Împreună cu primii săi tovarăși, nu a vrut să creeze un Ordin piramidal, ci o frăție circulară. A vrut să elimine principiul vertical al puterii, tipic ordinii feudale. A vrut să stabilească o reciprocitate a serviciului pe care o vedea strălucind în Evanghelie.

Chiar și calificările trebuiau să corespundă acelui vis: „Nimeni să nu fie numit prior, dar toți să fie numiți în mod egal frați minori. Și unul să spele picioarele celuilalt” (Regula nebulată 6,3-4).

Două figuri ar fi garantat acest stil: „superiorul” ca ministru și slujitor în slujba fraților (cf. Regula nebulată 10,5-6), cu stilul „mamei”, capabilă de apropiere și grijă în momentele de dificultate (cf. Regula nebulată 9,11). Numai așa frații ar fi creat între ei o adevărată „domesticitate” (Regula nebulată 6,8) și „familiaritate” (Regula nebulată 11,5), roade autentice și o garanție sigură a unei vieți împreună „după forma Evangheliei”.

Este logica pe care Francisc o confirmă în frumoasa scrisoare către un ministru anonim: acele dificultăți pe care le întâmpina în conducerea fraților săi, trebuia să le considere ca pe un „har” (Scrisoare către un ministru 1). Minunea, uneori dureroasă, a relațiilor dintre oameni este ceea ce, dacă este trăită în numele Evangheliei, duce la o lume mai fraternă.

Nu un Ordin piramidal, ci o frăție circulară. Toți frați și surori, spălând picioarele unul altuia.

Martori care anunță pacea

Din stilul fratern vine al doilea rod important: a fi martori și vestitori ai păcii.

Francisc își amintește de sarcina pe care a primit-o de la Domnul: „Domnul mi-a revelat să ne salutăm cu acest salut: ‘Domnul să vă dea pace'” (Testament 23).

Era mult mai mult decât un simplu salut: era un program de evanghelizare. Și acesta se putea realiza doar dacă rămâneau adevărați frați minori printre oameni. „Oameni fără carte și supuși tuturor” (Testament 19): simplitatea și minoritatea lor trebuia să fie conținutul salutului de pace și strategia de a-l face credibil.

În Regulă el specificase: „Când umblă prin lume, să nu se certe și să evite disputele, să nu-i judece pe alții, să fie blânzi, pașnici și modești, blânzi și smeriți, vorbind sincer cu toată lumea, după cum se cuvine” (Regula bulată 3,10-11).

Numai așa, liberi de violență și puternici în umila lor supunere, își puteau îndeplini sarcina: „În orice casă vor intra, să zică: Pace acestei case” (Regula nebulată 14,2).

Și astfel, tocmai pentru că trebuia să fie „frați mai mici”, adică „bufoni ai Domnului care trebuie să miște inimile oamenilor spre pace” (cf. Speculum perfectionis 72), Francisc, din nou în același text al Regulii, cu puțin timp înainte le interzisese fraților să meargă călare (Regula nebulată 15,1). Nu trebuiau să meargă prin lume ca niște cavaleri ai lui Cristos, pentru a impune puterea adevărului lor de sus. Erau chemați să rămână umili, să trăiască „printre oameni de mică importanță și disprețuiți, printre săraci și slabi, printre bolnavi și leproși și printre cerșetorii de pe drum” (Regula nebulată 9,2).

Numai așa puteau fi ei prezența umilă și pașnică necesară să inspire respect și dialog. Numai așa puteau promova pacea în Biserică, în societate și în lume.

Astăzi, mai mult ca niciodată, percepem că drumul „celor blânzi și smeriți cu inima, așa cum a fost Isus” (Mt 11,29), este singurul care îi poate conduce pe bărbați și femei să caute cu sinceritate căile păcii. O lume interconectată și diversă precum a noastră necesită un spirit de dialog și colaborare pentru a gestiona tensiunile și rivalitățile fără violență.

Concluzie: Sămânța continuă să încolțească

Moștenirea care ne cheamă

Aceasta este sămânța vieții veșnice sădită în inima lui Francisc. O sămânță plină de milă față de omenire și de credință în iubirea răstignită a lui Cristos.

Pentru a o ajuta să crească, a încredințat-o pământului sărac, dar fertil, al Bisericii. În ea, a vrut să înceapă să realizeze, chiar aici, în istorie, acel vis evanghelic al unei lumi de pace în care toți suntem frați și surori.

Există trei cuvinte evanghelice cheie ale acestei prețioase moșteniri:

• Mila față de săraci și iubirea lui Cristos cel răstignit.
• Supunerea față de Biserică, numai în care se face prezentă iubirea lui Dumnezeu care devine Euharistie.
• Viața fraternă, făcută din slujire și primire, este o condiție prealabilă pentru a fi un mesaj credibil de reconciliere și pace.

Responsabilitatea noastră

Este o misiune care continuă și astăzi. Ne cere efortul și responsabilitatea de a face vizibilă și roditoare acea sămânță a vieții evanghelice.

De 800 de ani, bărbații și femeile din Familia Franciscană au făcut prezentă această chemare. În spiritul familiei, fiecare conform propriei vocații personale, trăiesc după forma Sfintei Evanghelii.

Ceea ce ni se cere tuturor este rodnicia seminței umile și sărace, dar totodată tenace și generoase, a vieții noastre creștine, indiferent de starea în care ne aflăm.

A fi creștini adevărați înseamnă și a fi buni cetățeni. A aborda probleme reale și a căuta soluții inovatoare pentru o lume mai dreaptă și mai fraternă. Aceasta este singura modalitate de a da speranță pentru pace.

Pelerini spre Cetatea definitivă

Pentru ca să nu ne descurajăm în acest angajament, Francisc ne amintește că „suntem pelerini și străini în lumea aceasta” (cf. Testament 24-26). Oameni care trăiesc în așteptarea Cetății definitive.

Eforturile noastre sunt cele ale unor pelerini, ale unor oameni care nu au o soluție definitivă, dar care știu încotro se îndreaptă. Ei știu că sunt chemați pentru veșnicie să trăiască în comuniune cu Dumnezeul cel viu și în comuniune unii cu alții.

Și ei știu că această comuniune va fi deplină și definitivă doar atunci când „Dumnezeu va fi totul în toți” (1Cor 15,28).

---

Rugăciune finală

Doamne Isuse Cristoase, mulțumesc pentru sămânța vieții veșnice pe care ai semănat-o în Francisc.

Mulțumesc pentru că acea sămânță continuă să încolțească, din generație în generație.

Fie ca ea să aducă rod în fiecare dintre noi:

• milostivire față de săraci,
• iubire pentru Tine cel răstignit,
• fidelitate față de Biserică,
• dragoste pentru Euharistie,
• frățietate fără putere,
• mărturia păcii.

Ajută-ne să trăim „după chipul Sfintei Evanghelii” acolo unde ne aflăm și unde operăm.

Fie ca Duhul să ne facă să devenim creștini pasionați, cetățeni ai acestui timp, capabili să abordăm problemele reale și să căutăm o lume mai dreaptă și fraternă.

Și să ne amintească faptul că suntem pelerini ai speranței, în drum spre Cetatea definitivă, unde Dumnezeu, Tatăl vostru și al nostru, va fi totul în toți.

Amin.

---

Sămânța lui Francisc continuă să încolțească. Depinde de noi să o facem să dea roade.

Prot. Nr. 01/26
Assisi, 10 ianuarie 2026
A 800-a aniversare a morții Sfântului Francisc 1226 – 2026

Br. Massimo Fusarelli, OFM – Ministrul General
Fr. Amando Trujillo Cano, TOR – Ministrul General
Pr. Carlos Alberto Trovarelli, OFMConv – Ministrul General
Tibor Kauser, OFS – Ministrul General
Pr. Roberto Genuin, OFMCap – Ministrul General
Sr. Daisy Kalamparamban – Președintele IFC-TOR

Decret al Penitenţieriei Apostolice: 2026 An Jubiliar Franciscan cu Indulgenţe Plenare

Papa Leon al XIV-lea proclamă un An Jubiliar Franciscan special (10 ianuarie 2026 – 10 ianuarie 2027) cu ocazia centenarului morții Sfântului Francisc, acordând indulgență plenară tuturor credincioșilor care vor participa la celebrări.

Cu ocazia celei de-al optulea centenar al morții Sfântului Francisc de Assisi, Papa Leon al XIV-lea proclamă un an jubiliar special cu respectivele indulgențe plenare.

DECRET

Păziți memoria părintelui şi fratelui nostru Francisc, spre lauda şi slava Celui care l-a făcut mare printre oameni şi l-a glorificat printre îngeri. Rugați-vă pentru el, aşa cum el însuşi ne-a cerut înainte de moartea sa, şi rugaţi-vă lui, ca Dumnezeu să ne facă părtaşi la el în sfântul său har - astfel scria fratele Elia în Scrisoarea sa enciclică către toate provinciile Ordinului, despre moartea Sfântului Francisc.

   În timp ce sunt încă actuale şi eficace roadele de har ale recent încheiatului Jubileu Ordinar din 2025, în care am fost cu toţii încurajaţi să devenim pelerini ai acestei speranţe care nu înşeală (cf. Rom 5,5), iată, ca o continuare ideală, se adaugă o nouă ocazie de jubilare şi de sfinţire: al optulea centenar al fericitei treceri a Sfântului Francisc de Assisi din viaţa pământească în patria sa cerească (3 octombrie 1226).

    În aceşti ultimi ani, alte jubilee importante au vizat figura şi operele Sfântului din Assisi: al optulea centenar al creării primei scene a Naşterii Domnului la Greccio, compunerea Cântării Creaturilor, un imn adus frumuseţii sacre a creaţiei, şi imprimării Stigmatelor Sfinte, care a avut loc pe Muntele Verna, aproape un nou Calvar, cu doi ani înainte de moartea sa. Anul 2026 va marca punctul culminant şi împlinirea tuturor celebrărilor anterioare: va fi într-adevăr Anul Sfântului Francisc şi vom fi cu toţii chemaţi să devenim sfinţi în lumea contemporană, urmând exemplul Patriarhului Serafic.

    Dacă este minunat de adevărat că "nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor" (cf. Fap 4,12) în afară de Isus Cristos, Mântuitorul omenirii, este la fel de extraordinar de adevărat că între secolele al XII-lea şi al XIII-lea, într-o epocă a aşa-numitelor războaie sfinte, a laxismului obiceiurilor, a fervoarei religioase greşit înţelese, "s-a născut în lume un soare": Francisc, care, din fiul unui negustor bogat, s-a făcut sărac şi umil, adevărat alter Christus pe pământ, oferind lumii exemple concrete de viaţă evanghelică şi o imagine reală a perfecţiunii creştine. 

    Timpul nostru nu este foarte diferit de cel în care a trăit Francisc şi, tocmai în lumina acestui fapt, învăţătura sa este poate şi mai valabilă şi mai uşor de înţeles astăzi. Când caritatea creştină lâncezeşte, ignoranţa se răspândeşte obiceiurile rele, iar cei care preamăresc armonia dintre popoare o fac mai mult din egoism decât din spirit creştin sincer; când virtualul are prioritate faţă de real, disensiunile şi violenţele sociale fac parte din viaţa de zi cu zi, iar pacea devine din ce în ce mai nesigură şi distantă, fie ca acest An al Sfântului Francisc să ne îndemne pe noi toţi, fiecare după propriile capacităţi, să-l imităm pe sărăcuţul din Assisi, să ne formăm cât mai mult posibil după modelul lui Cristos, să nu zădărnicim propunerile Anului Sfânt abia trecut: fie ca speranţa care ne-a văzut ca pelerini să se transforme acum în zel şi fervoare a carităţii active.

    Şi întru aceasta vreau să ştiu dacă tu îl iubeşti pe Domnul şi mă iubeşti pe mine, slujitorul său şi al tău, dacă vei face aceasta, adică: să nu existe niciodată în lume vreun frate care să fi păcătuit cât a putut păcătui, care, după ce a văzut ochii tăi, să plece fără iertarea ta milostivă, dacă el ţi-o cere.

    Cu aceste cuvinte extraordinare, consemnate în cunoscuta Epistola ad quendam ministrum, Sfântul Francisc nu numai că oferă consolare şi sfaturi unui confrate anonim, ci mai ales schiţează şi subliniază conceptul fundamental al milostivirii, de care este indisolubil legat cel al iertării şi al indulgenţei. Şi tocmai o iertare, cunoscuta "Iertare de la Assisi" sau "Indulgenţa Porţiunculei", este cea pe care Papa Honoriu al III-lea, printr-un privilegiu excepţional, a acordat-o direct lui Francisc pentru cei care, spovediţi şi împărtăşiţi, ar vizita pe 2 august o biserică antică din apropierea oraşului Assisi, construită cu 800 de ani mai devreme pe o "mică parcelă de pământ" (de unde şi numele Porţiuncula).

    Cu acelaşi elan generos şi cu aceeaşi bucurie pe care Sfântul, văzându-şi rugăciunea ascultată din partea Vicarului lui Cristos, a radiat asupra mulţimii prezente la consacrarea Porţiunculei anunţând harul acordat, Sanctitatea Sa Papa Leon al XIV-lea, slujitor al credinţei şi al bucuriei noastre, stabileşte ca, de la 10 ianuarie 2026, concomitent cu încheierea Jubileului Ordinar, până la 10 ianuarie 2027, să se desfăşoare un An special al Sfântului Francisc, în care fiecare creştin credincios, urmând exemplul Sfântului din Assisi, să devină el însuşi model de sfinţenie a vieţii şi martor constant al păcii.

    Pentru o mai desăvârşită obţinere a scopurilor propuse, Penitenţiaria Apostolică, prin prezentul Decret emis în conformitate cu voinţa suveranului pontif, cu ocazia Anului Sfântului Francisc acordă Indulgenţa plenară în condiţiile obişnuite (spovada sacramentală, împărtăşania euharistică şi rugăciunea după intenţiilor Sfântului Părinte), aplicabilă şi sub formă de sufragiu pentru sufletele din purgator:

    

    1) membrilor:

- Familiilor Franciscane din Primul, al Doilea şi al Treilea Ordine Regular şi Secular;
- Institutelor de Viaţă Consacrată, Societăţilor de Viaţă Apostolică şi asociaţiilor publice sau private de credincioşi, de bărbaţi şi de femei, care respectă Regula Sfântului Francisc sau sunt inspiraţi de spiritualitatea sa sau perpetuează în vreun fel carisma sa;

    

    2) tuturor credincioșilor fără distincţie

care, cu sufletul detaşat de păcat, vor participa la Anul Sfântului Francisc vizitând sub formă de pelerinaj orice biserică conventuală franciscană sau loc de cult din orice parte a lumii dedicat Sfântului Francisc sau legat de el din orice motiv, şi acolo vor urma cu evlavie riturile jubiliare sau vor petrece cel puţin o perioadă de timp adecvată în meditaţie pioasă şi vor înălţa rugăciuni către Dumnezeu, astfel încât, urmând exemplul Sfântului Francisc, să răsară în inimi sentimente de caritate creştină faţă de aproapele şi jurăminte autentice de concordie şi pace între popoare, încheind cu Tatăl Nostru, Crezul şi invocaţii către Preasfânta Fecioară Maria, către Sfântul Francisc de Assisi, către Sfânta Clara şi către toţi sfinţii din Familia Franciscană.

    Bătrânii, bolnavii şi cei care îi îngrijesc, precum şi toţi cei care, din motive grave, nu îşi pot părăsi locuinţele, vor putea totuşi obţine Indulgenţa Plenară, cu condiţia să se detaşat de orice păcat şi să aibă intenţia de a îndeplini cele trei condiţii obişnuite cât mai curând posibil, dacă se vor alătura spiritual celebrărilor jubiliare ale Anului Sfântului Francisc, oferind Dumnezeului Milostiv rugăciunile, durerile sau suferinţele lor din propria viaţă.

    Pentru ca o astfel de oportunitate de a dobândi harul divin prin Puterea Cheilor Bisericii să se realizeze mai uşor, această Penitenţiarie le cere cu fermitate tuturor preoţilor, regulari şi seculari, înzestraţi cu facultăţile corespunzătoare, să fie disponibili, cu un spirit prompt, generos şi milostiv, pentru a celebra sacramentul Reconcilierii.

    Acest decret este valabil pentru Anul Sfântului Francisc. În pofida oricărei dispoziţii contrare.

Dat la Roma, din sediul Penitenţieriei Apostolice, 10 ianuarie 2026, ajunul sărbătorii Botezului Domnului.
 

Cardinal Angelo De Donatis
Penitenţiar major

S. Mons. Krysztof Józef Nykiel
Episcop tit. de Velia, regent

Întâlnirea fraților Provinciei implicați în pastorația copiilor, adolescenților și a tinerilor

 Marți, 3 februarie 2026, la Curia Provincială din Bacău, a avut loc Întâlnirea tuturor fraților Provinciei implicați în pastorația copiilor, adolescenților și a tinerilor. Evenimentul a debutat cu rugăciunea de deschidere, urmată de intervenția părintelui Vlad-Bogdan Bejan, președintele Comisiei pentru promovarea vocațională și pastorația tineretului. În acest context, părintele a adresat mulțumiri relatorului zilei, părintele Petru-Sebastian Tamaș, director al Colegiului Național Catolic „Sf. Iosif” din Bacău, precum și părintelui Damian-Gheorghe Pătrașcu, ministru provincial al Provinciei „Sfântul Iosif” din România, care a transmis salutul și cuvântul introductiv al întâlnirii, extinzând mulțumirile și către toți frații prezenți.

În expunerea sa, părintele Petru a propus o reflecție amplă asupra activității pastorale a preotului în contextul societății actuale, evidențiind provocările, dificultățile și transformările profunde ale ultimilor ani, precum și necesitatea unei deschideri tot mai atente spre pastorația vocațională. Au fost subliniate schimbările de mentalitate din cadrul grupurilor pastorale, limitele cu care se confruntă preotul în misiunea sa, dar și provocările noilor generații în actualul cadru social. În acest sens, s-a evidențiat importanța găsirii unor modalități noi și autentice de a ajunge la inima copiilor, adolescenților și tinerilor, subliniindu-se faptul că adevăratele roade pastorale apar atunci când oamenii se simt iubiți.

Totodată, s-a insistat asupra identității preotului, care nu este un „influencer”, ci un martor chemat să-L facă cunoscut pe Cristos, îmbinând fermitatea cu bunătatea în slujirea pastorală. În acest context, părintele relator a prezentat o strategie în cinci pași pentru eficientizarea activității pastoral-vocaționale și pentru o mai bună apropiere de tineri: implicarea acestora în proiecte sociale și caritative; promovarea și cultivarea „căii frumuseții” ca drum de apropiere de Dumnezeu și de Biserică; păstrarea unui nivel intelectual adecvat al credinței, prin abordarea temelor fundamentale care îi preocupă pe tineri; transformarea parohiilor în comunități misionare, în care tinerii să devină ei înșiși evanghelizatori; utilizarea creativă și responsabilă a noilor media.

În a doua parte a prezentării, părintele Petru a abordat tema discernământului vocațional, evidențiind punctele sensibile ale unei autentice pastorații vocaționale. Harul lui Dumnezeu și chemarea sfântă la viața consacrată sau la preoție se împletesc, în mod concret, cu importanța exemplului personal al preotului, care influențează profund și devine adesea un factor decisiv în alegerea drumului vocațional al unui copil sau tânăr.

După momentul de formare, în care au fost oferite întrebări și provocări menite să stimuleze reflecția și dialogul, întâlnirea a continuat cu sesiuni de lucru în grupuri, având ca punct de plecare propuneri concrete privind activitățile pastorale ale anului în curs. Acestea au fost plasate în contextul Anului Jubiliar Franciscan, proclamat de către Papa Leon al XIV-lea, care marchează 800 de ani de la moartea Sfântului Francisc de Assisi.

Astfel, anul pastoral din comunitățile păstorite de frații franciscani conventuali devine pentru credincioși un timp privilegiat de har și de reînnoire spirituală, marcat de posibilitatea dobândirii indulgențelor prin mijlocirea Sărăcuțului din Assisi.

Recunoscători lui Dumnezeu pentru această zi de actualizare și formare, dedicată fraților angajați în pastorația copiilor, adolescenților și tinerilor, îi încredințăm pe fiecare dintre ei mijlocirii Sfântului Francisc, rugându-l să dobândească de la bunul Dumnezeu harurile necesare pentru buna și rodnica desfășurare a diferitelor activități propuse și pentru toți cei care vor primi, cu credință, aceste momente de har în Anul Jubiliar.

Fr. Marius-Cătălin Alistar

Al doilea weekend vocațional pentru tineri cu tema „Hrăniți de Euharistie, creștem în fraternitate”

În perioada 24–25 ianuarie 2026, Postulandatul Franciscan din Prăjești (BC) a găzduit cel de-al doilea weekend vocațional pentru tineri, reunind aproape 30 de participanți din mai multe parohii romano-catolice ale Diecezei de Iași (Nisiporești, Iugani, Gherăești, Buruienești, Prăjești, Luizi-Călugăra și Târgu-Trotuș), alături de seminariștii Liceului Teologic Romano-Catolic „Sfântul Francisc de Assisi” din Roman. Întâlnirea s-a desfășurat în jurul tematicii „Hrăniți de Euharistie, creștem în fraternitate”, în armonie cu tema pastorală diecezană: „Euharistia ne hrănește speranța”.

Weekendul a început cu Sfânta Liturghie, celebrată în capela Casei de Postulandat de părinții formatori Vlad-Bogdan Bejan OFMConv. și Clement Tălin OFMConv., împreună cu tinerii participanți și cei trei frați postulanți.

În omilie, părintele Vlad-Bogdan i-a îndemnat pe tineri să recunoască darurile primite de la Dumnezeu și să se lase călăuziți de El, deschizându-se lucrării Sale în și prin viața lor. Imaginea lui Isus, Bunul Păstor, evidențiată în Evanghelia zilei, a oferit un cadru concret pentru aprofundarea relației cu Cristos, întărită prin viața sacramentală și, în mod deosebit, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, care ne unește ca mădulare ale aceluiași Trup Mistic.

Pentru a evidenția dimensiunea fraternă a credinței, a fost propusă o imagine simplă și sugestivă: ciorchinele de struguri – bobul nu crește izolat, ci împreună cu celelalte boabe. La fel, maturizarea spirituală se dezvoltă în comunitate, prin sprijin reciproc și un scop împărtășit.

După-amiază, tinerii au luat parte la momentul de cateheză prezentat de părintele Vlad-Bogdan pornind de la aspirațiile fundamentale ale omului: sens, iubire și comuniune. S-a evidențiat că Euharistia este răspunsul lui Cristos la aceste dorințe profunde și că prezența Sa reală, instituită la Cina cea de Taină, rămâne centrul vieții de credință. Prin imagini accesibile, a fost pusă în lumină diferența dintre o viață care se golește alergând după lucruri trecătoare – asemenea unui tub stors – și o viață trăită cu Dumnezeu, care înalță inima asemenea unui balon cu heliu ce urcă spre înălțimi. De asemenea, imaginea cărbunelui scos din jăratic a întărit ideea că o credință trăită în izolare își pierde repede căldura și lumina.

Reflecția a fost întărită atât de exemplul grăitor al Sfântului Francisc de Assisi, pentru care Euharistia era inseparabilă de iubirea față de frați, cât și de cel al Sfântului Carlo Acutis, un model actual pentru tineri, care vedea în Euharistie centrul vieții sale spirituale: „autostrada către cer. Un moment aparte l-au constituit mărturiile vocaționale ale fraților postulanți Șimoni Emanuel-Ionuț, Ștefan Nemeș și Dragoș-Gabriel Barticel, care au împărtășit cum Euharistia le-a luminat drumul și le-a întărit hotărârea de a răspunde chemării de a-L urma mai îndeaproape pe Isus.

Înainte de cină, tinerii au petrecut o oră de adorație euharistică pentru unitatea tuturor creștinilor, trăită în reculegere și comuniune fraternă. Seara s-a încheiat cu vizionarea filmului „Miracolul”, ca prilej de reflecție asupra modului în care credința poate transforma viața.

A doua zi, după rugăciunea de dimineață și micul dejun, participanții s-au adunat cu bucurie la Sfânta Liturghie duminicală, celebrată în biserica parohială. În lumina Evangheliei, ajutați de părintele Clement în cadrul predicii, tinerii au aprofundat tema chemării și invitația lui Cristos la încredere, privind la exemplul apostolilor care au lăsat toate și L-au urmat pe Domnul.

Întâlnirea s-a încheiat cu un moment de împărtășire a impresiilor și a experiențelor trăite, urmat de masa de prânz, ca semn concret de fraternitate și bucurie. Îi mulțumim Bunului Dumnezeu pentru harurile revărsate în aceste zile asupra tuturor tinerilor participanți și rămânem încrezători că sămânța semănată va aduce rod, susținută de speranța pe care Cristos o trezește și o întărește în inimile noastre.