Și Cuvântul s-a făcut Trup, și a locuit între noi (In 1,14)

Cu această afirmație profundă și concisă din titlu evanghelistul Ioan exprimă evenimentul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. În Prologul Evangheliei sale, el vorbește despre Isus Cristos, Cuvântul Veșnic al lui Dumnezeu și Mijlocitorul creației, rezumând și anticipând toată evanghelia sa. El își începe Prologul cu aceste cuvinte: “La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate au luat ființă prin el și fără el nu a luat ființă nimic din ceea ce există” (In 1,1-3).

Acest text trimite la capitolul întâi din Cartea Genezei: “La început, Dumnezeu a creat cerul și pământul” (Gen 1,1). Isus este Logosul creator, coetern Tatălui, care se află deasupra Creației și a creaturilor.

În Cristos se împlinește misterul lui Dumnezeu Tatăl care de-a lungul istoriei mântuirii le vorbește oamenilor ca unor prieteni. În El are loc împlinirea Legii și a tuturor profețiilor Vechiului Legământ: “După ce în trecut a vorbit în multe rânduri și în multe moduri părinților noștri prin profeți, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moștenitor a toate, prin care a făcut și veacurile” (Evr 1,1-2). Cunoscându-l pe Isus, stând cu el, ascultându-i Cuvântul și văzând semnele pe care le săvârșea, apostolii au recunoscut că în el se împlineau Scripturile.

Pruncul divin de la Betleem nu face altceva decât să ne reveleze chipul lui Dumnezeu Tatăl, plin de bunătate, de milostivire, care ne iubește nu pentru că suntem buni, ci pentru a ne ajuta să devenim buni și care nu ne abandonează nici în moarte.

Sfântul Ioan vorbește din postura de martor ocular: “Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit cu privire la Cuvântul vieții – căci viața s-a arătat: noi am văzut și dăm mărturie și vă vestim viața cea veșnică ce era la Tatăl și care ni s-a arătat – ce am văzut și am auzit vă vestim și vouă pentru ca și voi să aveți comuniune cu noi, iar comuniunea noastră este cu Tatăl și cu Fiul său, Isus Cristos” (1In 1,1-3).

Cuvântul cel Veșnic, întrupându-se, stabilindu-și locuința în mijlocul nostru, a dorit să ne ajute să înțelegem cât de mare este iubirea lui Dumnezeu față de noi, cât de prețioși suntem în ochii săi: “Într-adevăr, [atât de mult] a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (In 3,16). Mai mult, Fiul lui Dumnezeu nu a venit să locuiască doar în mijlocul nostru, ci și în noi. Prin El suntem și noi fii ai lui Dumnezeu, iar în condiția de fii ai aceluiași Tată ceresc nu ne naștem, ci devenim primindu-l pe Isus în existența noastră și imitându-l în iubirea lui, trăind în comuniune unii cu ceilalți.

Întrucât planul lui Dumnezeu se manifestă în carne, în slăbiciunea ei, indică faptul că nu există nici un dar al lui Dumnezeu care să nu treacă prin umanitate, astfel încât, cu cât suntem mai umani, cu atât mai mult se manifestă divinul care este în noi.

Papa Francisc, la rugăciunea Angelus de duminică, 3 ianuarie 2021, prezentând un scurt comentariu la Evanghelia duminicii - a doua după Crăciun - a scos în evidență faptul că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut trup ca să ne spună că ne iubește așa cum suntem:

„S-a făcut trup: pentru ce folosește Sfântul Ioan această expresie, „trup”? Nu putea să spună, în mod mai elegant, că s-a făcut om? Nu, folosește cuvântul trup pentru că el indică starea noastră umană în toată slăbiciunea sa, în toată fragilitatea sa. Ne spune că Dumnezeu s-a făcut fragilitate pentru a atinge de aproape fragilitățile noastre. Așadar, din moment ce Domnul s-a făcut trup, nimic din viața noastră nu-i este străin. Nu există nimic ce el să neglijeze, totul putem împărtăși cu el, totul. Dragă frate, dragă soră, Dumnezeu s-a făcut trup pentru a ne spune, pentru a-ți spune că te iubește chiar acolo, că ne iubește chiar acolo, în fragilitățile noastre, în fragilitățile tale; chiar acolo, unde noi ne rușinăm mai mult, unde tu te rușinezi mai mult”.

Fr. Vlad-Bogdan Bejan OFMConv.

Sfântul Francisc din Assisi și exemplul lui Cristos cel sărac

Greccio, Crăciunul anului 1223: Francisc a pregătit tot ce era necesar pentru a sărbători Euharistia într-un mod demn în acea zi solemnă; cu ajutorul unui nobil local, un anume Giovanni, a pus paie într-o iesle și chiar și-a procurat un bou și un măgar, astfel încât să fie vizibil pentru toți, „cu ochii trupului”, în ce fel copilul Iisus s-a născut la Betleem, lipsit de tot ce este necesar pentru un nou-născut. Oamenii se adunau la el, purtând lumânări și făclii; după ce au meditat la măreția misterului, datorită scenei care a fost amenajată altarul a fost pregătit pe iesle și a fost sărbătorită Euharistia. Francisc, diacon, a cântat Evanghelia și a propovăduit oamenilor, cu mult entuziasm, regele născut sărac și Betleem-ul, un oraș mic. În cele din urmă, toți s-au întors la casele lor, plini de bucurie. Aceasta este în esență povestea primului biograf, Toma de Celano.

Prin urmare, Francisc nu s-a gândit să pună în scenă o naștere așa cum o înțelegem noi astăzi: nu era Copilul în iesle și nu existau adulți care să interpreteze rolurile Mariei și ale lui Iosif, dar pe acea iesle s-a celebrat Euharistia. Prin urmare, el a dorit să recreeze condițiile pentru a favoriza o întâlnire reală cu misterul Întrupării Domnului. Pentru el, de fapt, Euharistia și Întruparea s-au referit la aceeași alegere de bază, aceea a unui Dumnezeu care s-a smerit pentru mântuirea omului. Euharistia perpetuează prezența lui Cristos în istorie și cere, în același timp, ca - la fel ca Isus - să știm să ne golim de toate. Cu ocazia acelui Crăciun, Francisc a vrut, așadar, să ne propună din nou exemplul lui Cristos cel sărac, astfel încât toată lumea să poată merge pe urmele sale (1Pt 2,21).

Pentru Sfântul Francisc din Assisi, sărbătoarea Nașterii Domnului a avut o semnificație deosebită, care ar trebuie să se manifeste chiar și în natură. În acest sens se spune că unii frați din acea perioadă l-au auzit spunând, de multe ori, că, dacă ar fi avut ocazia să vorbească cu împăratul, i-ar fi cerut, pentru numele lui Dumnezeu, să emită un decret care să oblige în fiecare an, de Crăciun, pe toți primarii orașele și domnii satelor să ceară cetățenilor să arunce grâu și alte boabe pe drumuri, astfel încât păsările să se poată hrăni într-o zi atât de solemnă.

În cinstea Fiului lui Dumnezeu ar fi fost necesar să se asigure cele necesare chiar și boilor și măgarilor, adică animalelor care l-au încălzit pe Pruncul Isus culcat în iesle. Și nu numai aceasta: în ziua Nașterii Domnului, cei bogați ar trebui să-i hrănească și pe cei săraci.

Prin urmare, Crăciunul a fost un jubileu anual pentru Francisc. Jubileul biblic venea, la fiecare cincizeci de ani, pentru a anula diferențele care se creau între oameni: cu iertarea datoriilor, restituirea libertății sclavilor și a pământurilor către proprietarii originari de la care fuseseră confiscate. În același mod, Francisc a dorit ca la Crăciun să nu existe oameni nevoiași: cel puțin în acea zi a fost necesar să se lucreze pentru a atenua inegalitățile, astfel încât bucuria să inunde viața și sufletul fiecărui om: o bucurie a întregii umanități dar și a naturii, realități ce au luat naștere dintr-o rădăcină foarte clară: dragostea unui Dumnezeu care din iubire față de creația Sa, a binevoit să se întrupeze și să-și stabilească locuința în mijlocul oamenilor.

Așadar, sărbătoarea Crăciunului în viziunea Sf. Francisc trebuie să fie un prilej de meditație și bucurie pentru că Dumnezeu s-a făcut Prunc pentru noi, s-a făcut om pentru noi și pentru a noastră mântuire.

Fr. Gabriel Pal OFMConv.