Carisma franciscană: un mod de a trăi Evanghelia

În viața Bisericii, carisma este un dar al Duhului Sfânt care se exprimă printr-o chemare și printr-un mod concret de a trăi. Prin diferitele carisme, Dumnezeu face să se nască în Biserică slujiri și inițiative care dau Evangheliei un chip concret și aduc roade.

Termenul provine din grecescul charisma (din charis), care înseamnă har, dar - un dar primit gratuit, care aduce folos și zidire întregii comunități ecleziale. În acest orizont se înțelege și carisma franciscană, născută din experiența Sfântului Francisc de Assisi. Ea rămâne actuală prin simplitatea și limpezimea ei: a-l pune pe Cristos în centru și a trăi ca frați, în iubire față de Dumnezeu, față de Biserică, față de oameni și față de întreaga creație. Este un drum evanghelic care cultivă fraternitatea, simplitatea, minoritatea și o inimă liberă, capabilă să slujească.

Reperele care conturează această carismă

Carisma franciscană se recunoaște prin câteva accente esențiale, care se leagă între ele și se susțin reciproc:

Trăirea Sfintei Evanghelii ca formă de viață, criteriu zilnic și izvor de convertire continuă;

Contemplarea și urmarea lui Isus Cristos sărac, umil și răstignit, lăsându-ne formați de logica Sa: coborâre, slujire, dăruire;

Iubirea față de Dumnezeu și față de Biserică: o iubire concretă, euharistică și fidelă, care ne conduce spre comuniune;

Fraternitatea, ca mod de a-l primi pe celălalt ca frate și de a construi unitatea prin bunăvoință și iertare;

Simplitatea, viață limpede, fără dublu limbaj și fără acumulări inutile;

Minoritatea, alegerea de a fi „mai mic” pentru a sluji, nu pentru a domina;

Iubirea față de semeni și față de creație, în respect, grijă și responsabilitate, ca răspuns la darul Creatorului.

Evanghelia ca formă de viață

Carisma franciscană este, înainte de toate, Evanghelia trăită. Nu ca teorie, ci ca regulă care ordonează alegerile și purifică intențiile. În acest drum, Sfântul Francisc ne învață să-l contemplăm pe Isus Cristos în umanitatea și dumnezeirea Sa: Pruncul din Betleem, Domnul răstignit și înviat, Cel care rămâne cu noi în Sfânta Euharistie.

Întâlnirea cu Cristos umil și sărac

În inima carismei franciscane stă întâlnirea lui Francisc cu Cristos umil, sărac și răstignit. Privindu-l pe Domnul care a ales sărăcia și crucea, Francisc a înțeles că drumul spre Dumnezeu trece printr-o inimă smerită, prin apropierea de cei mici și prin slujire. De aici se nasc simplitatea și minoritatea: o libertate interioară care renunță la orgoliu și la dorința de a domina, pentru a iubi și a sluji.

Dumnezeu Treime și iubirea față de Biserică

Spiritul franciscan se hrănește din credința în Dumnezeu Treime, comuniune de iubire: Tatăl care dăruiește, Fiul care se face aproapele nostru și Duhul Sfânt care reînnoiește inimile și Biserica. A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a-l recunoaște ca Supremul Bine, izvorul oricărui dar, și a răspunde prin laudă, recunoștință și fidelitate.

Această iubire nu se separă de iubirea față de Biserică. Pentru Francisc, Biserica este locul unde Cristos ne întâlnește prin Cuvânt, sacramente și, în mod deosebit, prin Euharistie. De aceea, iubirea față de Sfânta Biserică se vede în căutarea comuniunii, în respect față de slujiri și vocații și în docilitatea față de Duhul Sfânt care o conduce și o reînnoiește.

Fraternitate și grijă pentru creație

Din centrul cristologic al carismei se naște fraternitatea: a-l primi pe celălalt ca frate și a-l privi cu bunăvoință și speranță, știind că harul poate transforma orice viață. În acest sens, rămâne actuală intuiția Sfântului Bonaventura din Bagnoregio: chipul lui Dumnezeu din om nu se distruge, ci poate fi doar acoperit prin păcat.

Iubirea franciscană se lărgește și spre creație. Lumea creată devine un cânt de laudă și o oglindă a bunătății lui Dumnezeu, chemând la respect și responsabilitate față de tot ceea ce El a făcut.

Crucea și bucuria simplității

Urmarea lui Cristos include Misterul Crucii: suferința nu este căutată în sine, dar, atunci când apare, devine loc de dăruire și încredere în voința lui Dumnezeu. În această logică, bucuria nu dispare: nimic nu poate răpi bucuria comuniunii cu Cristos. Tocmai aici se naște bucuria specific franciscană: bucuria simplității, a inimii libere și a vieții împărtășite.

Concluzie

Carisma franciscană este, în esență, Evanghelia trăită: Cristos urmat în umilință și sărăcie, Dumnezeu iubit ca mister de iubire trinitară, Biserica prețuită ca loc al harului, fraternitatea aleasă zi de zi și creația primită ca dar. O cale veche de opt secole, mereu tânără, pentru că izvorăște din Cristos.