Sfântul Francisc din Assisi și exemplul lui Cristos cel sărac

Greccio, Crăciunul anului 1223: Francisc a pregătit tot ce era necesar pentru a sărbători Euharistia într-un mod demn în acea zi solemnă; cu ajutorul unui nobil local, un anume Giovanni, a pus paie într-o iesle și chiar și-a procurat un bou și un măgar, astfel încât să fie vizibil pentru toți, „cu ochii trupului”, în ce fel copilul Iisus s-a născut la Betleem, lipsit de tot ce este necesar pentru un nou-născut. Oamenii se adunau la el, purtând lumânări și făclii; după ce au meditat la măreția misterului, datorită scenei care a fost amenajată altarul a fost pregătit pe iesle și a fost sărbătorită Euharistia. Francisc, diacon, a cântat Evanghelia și a propovăduit oamenilor, cu mult entuziasm, regele născut sărac și Betleem-ul, un oraș mic. În cele din urmă, toți s-au întors la casele lor, plini de bucurie. Aceasta este în esență povestea primului biograf, Toma de Celano.

Prin urmare, Francisc nu s-a gândit să pună în scenă o naștere așa cum o înțelegem noi astăzi: nu era Copilul în iesle și nu existau adulți care să interpreteze rolurile Mariei și ale lui Iosif, dar pe acea iesle s-a celebrat Euharistia. Prin urmare, el a dorit să recreeze condițiile pentru a favoriza o întâlnire reală cu misterul Întrupării Domnului. Pentru el, de fapt, Euharistia și Întruparea s-au referit la aceeași alegere de bază, aceea a unui Dumnezeu care s-a smerit pentru mântuirea omului. Euharistia perpetuează prezența lui Cristos în istorie și cere, în același timp, ca - la fel ca Isus - să știm să ne golim de toate. Cu ocazia acelui Crăciun, Francisc a vrut, așadar, să ne propună din nou exemplul lui Cristos cel sărac, astfel încât toată lumea să poată merge pe urmele sale (1Pt 2,21).

Pentru Sfântul Francisc din Assisi, sărbătoarea Nașterii Domnului a avut o semnificație deosebită, care ar trebuie să se manifeste chiar și în natură. În acest sens se spune că unii frați din acea perioadă l-au auzit spunând, de multe ori, că, dacă ar fi avut ocazia să vorbească cu împăratul, i-ar fi cerut, pentru numele lui Dumnezeu, să emită un decret care să oblige în fiecare an, de Crăciun, pe toți primarii orașele și domnii satelor să ceară cetățenilor să arunce grâu și alte boabe pe drumuri, astfel încât păsările să se poată hrăni într-o zi atât de solemnă.

În cinstea Fiului lui Dumnezeu ar fi fost necesar să se asigure cele necesare chiar și boilor și măgarilor, adică animalelor care l-au încălzit pe Pruncul Isus culcat în iesle. Și nu numai aceasta: în ziua Nașterii Domnului, cei bogați ar trebui să-i hrănească și pe cei săraci.

Prin urmare, Crăciunul a fost un jubileu anual pentru Francisc. Jubileul biblic venea, la fiecare cincizeci de ani, pentru a anula diferențele care se creau între oameni: cu iertarea datoriilor, restituirea libertății sclavilor și a pământurilor către proprietarii originari de la care fuseseră confiscate. În același mod, Francisc a dorit ca la Crăciun să nu existe oameni nevoiași: cel puțin în acea zi a fost necesar să se lucreze pentru a atenua inegalitățile, astfel încât bucuria să inunde viața și sufletul fiecărui om: o bucurie a întregii umanități dar și a naturii, realități ce au luat naștere dintr-o rădăcină foarte clară: dragostea unui Dumnezeu care din iubire față de creația Sa, a binevoit să se întrupeze și să-și stabilească locuința în mijlocul oamenilor.

Așadar, sărbătoarea Crăciunului în viziunea Sf. Francisc trebuie să fie un prilej de meditație și bucurie pentru că Dumnezeu s-a făcut Prunc pentru noi, s-a făcut om pentru noi și pentru a noastră mântuire.

Fr. Gabriel Pal OFMConv.